Cele mai vechi urme de locuire pe teritoriul județului Satu Mare, datând din Paleoliticul superior, au fost scoase la iveală în arealele localităților Boinești, Remetea Oașului, Călinești-Oaș, Bixad, Turulung ș.a.
Epoca neolitică reprezentată prin vestigii aparținând culturilor Criș, Tisa și Ciumești (numeroase fragmente de vase ceramice și 20 de figurine din lut), se remarcă prin descoperirile de la Ciumești, Pișcolt, Homorodu de Sus, Homorodu de Mijloc ș.a., iar perioada de trecere la Epoca Bronzului este marcată de mărturiile arheologice de la Pișcolt, Ciumești, Medieșu Aurit ș.a.
Epoca bronzului a fost identificată în diverse puncte ale județului Satu Mare (Ciumești, Pișcolt, Medieșu Aurit, Sanislău, Berea, Vetiș, Domănești ș.a.), unde s-au găsit depozite de topoare, obiecte de podoabă și alte piese din bronz.
Din perioada geto-dacică au fost identificate necropolele (cu peste 60 de morminte) de la Sanislău, Dindești, Ghenci ș.a. (secolele VII-VI î.Hr.), iar din cea de-a doua Epocă a fierului (La Tene) s-a descoperit, la Pișcolt, unul dintre cele mai mari cimitire din țară, precum și numeroase alte vestigii la Ciumești, Andrid, Căuaș, Berea, Lazuri ș.a.
Existența populației autohtone pe aceste meleaguri și în secolul I î.Hr., care trăia în așezări compacte, identificate în arealele localităților Lazuri, Carei, Satu Mare, Lelei ș.a., este marcată de faptul că aceste zone au făcut parte din statul centralizat și independent sub conducerea lui Burebista. Cu toate că o mare parte a Daciei a fost ocupată de romani la începutul secolului al II-lea d.Hr., teritoriul de astăzi al județului Satu Mare a rămas în afara zonei de ocupație romană, populația de aici continuând să-și desfășoare activitatea nestingherit. Astfel, la Medieșu Aurit, Lazuri, Satu Mare (în locul numit ”Pădurea Noroieni”) și în alte părți, au fost descoperite urmele unor așezări ale dacilor liberi care se ocupau în special cu olăritul (aici s-au găsit 13 cuptoare pentru ars ceramica).
Tezaurele monetare (care conțineau denari imperiali romani) găsite la Satu Mare, Ghirișa ș.a. dovedesc legăturile permanente ale locuitorilor din aceste zone cu cei ai Daciei ocupate de romani. Nenumăratele descoperiri arheologice (Ardud, Dindești, Turulung, Satu Mare, Căuaș, Culciu Mare ș.a.) atestă continuitatea populației autohtone pe aceste meleaguri, în secolele IV-IX, care trăia organizată în obști sătești.
O dată cu apariția formațiunilor prestatale românești, spre sfârșitul mileniului I, acest ținut împreună cu cetatea Sătmar, făcea parte din voievodatul lui Menumorut, care a opus o dârză rezistență în fața expansiunii maghiare în secolul X. Cu timpul, organizarea voievodală este desființată și înlocuită cu una nouă, pe comitate, districte și cercuri, care se păstrează de-a lungul Evului Mediu.
Apar menționate documentar ca forme autohtone de organizare și instituționalizare social-politică — ”villae olachalis” sau ”possesio olachalis” (sate românești), ”districtus” (districte), ”silva” (pădure) sau ”terra olachalis” (țări românești) în fruntea cărora se aflau cneji și voievozi.
De asemenea, încep să fie menționate documentar, în secolul al XII-lea, numeroase localități existente de mai multe secole (Satu Mare — secolul al XII-lea, Noroieni — 1181) și frecvent în secolul al XIII-lea (Orbău — 1213, Cig — 1215, Apa — 1215, Ardud — 1215, Bercu — 1216, Beltiug — 1216, Nisipeni — 1261, Lazuri — 1261 etc.), iar o serie de districte sunt atestate în secolul al XIII-lea (Ardud — 1231, Oaș, Medieș etc.).
O puternică mișcare a țăranilor condusă de voievodul Bogdan izbucnește în 1342, pentru apărarea autonomiei obștilor sătești, iar iobagii români și maghiari din 20 de sate s-au răsculat împotriva nobilimii, în 1380, răzvrătirile acestora continuând și în secolele XV-XVI (1437, 1514, 1569 ș.a.).
În secolul al XVI-lea apare menționat documentar comitatul Sătmarului, care cuprindea un teritoriu extins între Țara Lăpușului (la Est) și Valea lui Mihai (la Vest), în care se aflau nouă cetăți, 12 târguri și 340 de sate.
În secolul al XVIII-lea, lupta pentru libertate și dreptate socială s-a manifestat prin răscoala antihabsburgică din anii 1703-1711 și răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, care a cuprins și o serie de sate sătmărene (Ardud, Sâi, Socond, Beltiug ș.a.).
În anul revoluționar 1848, în mai multe localități din județul Satu Mare (Sanislău, Medieșu Aurit, Domănești ș.a.) au avut loc mișcări de revendicare a unor drepturi sociale și naționale.
În 1867, Principatul Transilvaniei (inclusiv teritoriul actual al județului Satu Mare) a fost încorporat forțat în regatul ungar, situația românilor, precum și a celorlalte minorități înrăutățindu-se în mod evident.
Un moment important în lupta pentru drepturi naționale îl constituie Memorandumul din 1892, acțiune la care au participat reprezentanți de frunte ai ținuturilor sătmărene, printre care Vasile Lucaciu și Alexa Berinde.
După Primul Război Mondial, în condițiile destrămării Imperiului Habsburgic, populația românească majoritară și-a intensificat lupta de eliberare națională, așa cum au făcut-o și locuitorii localităților Hodod, Chilioara, Boghiș, Carei, Satu Mare, Bixad, Livada, Apa ș.a., concretizată prin actul unirii de la 1 decembrie 1918.
Perioada interbelică marchează un progres evident în domeniile vieții economice și social-culturale ale județului Satu Mare. Prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, partea de Nord-Est a Transilvaniei, inclusiv județul Satu Mare, era cedată Ungariei horthyste. Teritoriul a fost eliberat ca urmare a operațiunilor militare românești din octombrie 1944.
La reforma administrativă din 1876, suprafața județului Satu Mare era de circa 6.500 kmp, în 1918 avea 4.902 kmp (cuprindea patru orașe — Satu Mare, Careii Mari, Baia Mare, Baia Sprie și 221 comune), iar în 1938 era de 4.242 kmp (8 plăși, 3 orașe și 212 sate).
Prin Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 au fost desființate județele și plășile, în locul lor apărând regiunile și raioanele. Astfel, fostele județe Satu Mare și Maramureș, precum și porțiuni din județele Sălaj și Someș au fost contopite într-o unitate administrativă mare, cunoscută sub numele de regiunea Baia Mare. Cu unele mici fluctuații aceasta a funcționat sub această formă până în 1960, când a devenit regiunea Maramureș (10.500 kmp), cu opt raioane, șapte orașe și câteva sute de sate, iar la 17 februarie 1968 a fost reînființat județul Satu Mare.